Primăria Pojejena județul Caraș Severin

Susca

  Satul Susca este un sat pitoresc aflat in sud-vestul Romaniei,Judetul Caras-Severin la 11 km de orasul Moldova Noua pe Drumul National 57 A.Este un loc placut cu multe peisaje frumoase avand dealuri,campii si apa.Satul se afla la o distanta de 300 m de Dunare avand contact vizual cu orasul Veljko Gradiste care se afla de partea cealalta a Dunarii.

  Este un sat cu o populatie de aproximativ 500 de locuitori cu 196 case si o lungime de 1 km de la un capat la celalalt.Susca este un sat romanesc aflat intre doua sate de origine sarba - Pojejena si Belobresca.Satul are o gradinita si o scoala cu clasele I-IV, in sat se afla de asemenea si o biserica ortodoxa si una baptista.Sunt 4 magazine in sat dintre care unul aflat chiar in centrul satului langa scoala.

  Satul are 4 strazi care nu au denumiri recunoscute de alte sate doar satenii le-au dat propria lor denumire: "In Vale" sau strada Dunarii-strada care duce spre Dunare(de la crucea din intersectie la stanga) sau "Pe Vale" (de la crucea din intersectie la dreapta),apoi "Socacul Mic"- o strada laturalnica care se intinde paralel cu strada principala.

  Satul are si unele atractii turistice cum ar fi "Piatra Stenchii" - o stanca mare aflata la 4 km nord de sat pe dealuri.Tinerii satului obisnuiesc sa vina aici de mai multe ori pe an si sa se distreze admirand peisajele frumoase din jur.
  La 6 km mai la nord se afla varful Poiana Lisa (546 m),cel mai inalt deal din zona,de unde poti cobori spre Lescovita un alt sat aflat de cealalta parte a dealurilor.Sunt locuri de unde poti admira si Dunarea vazut?£ de la 5 km distanta si satele din imprejurimi.

 Date referitoare la populatia satului-recensamant 2002

sarbi - 42;
romani - 457;
tigani - .maghiari - 3;
germani - 4;
cehi - 3.

STRUCTURA POPULATIEI PE RELIGII

ortodocsi - 356;
baptisti - 142
romano catolici - 9;


In conformitate cu ultimul recesamant realizat în 1992, numarul
locuitorilor
se prezinta astfel:
barbati - 240;
femei - 269.

Istoria veche a localităţii nu se cunoaşte, iar prima atestare documentară datează din 1717, când a fost recenzată de austrieci. Atunci avea 18 case şi a fost numită Sieska. Faptul că exista atunci când austriecii au cucerit Banatul indică o existenţă anterioară. Milleker Bodog susţine că Şuşca a existat în evul mediu sub numirea Kethezwthwztha (1535-1536) şi era proprietatea familiei Paica. Cel mai probabil, în timpul ocupaţiei turceşti, locuitorii au locuit mai sus, în pădure, în jurul dealului „Sesenii”. Mutarea pe actuala locaţie s-a făcut sub administraţia austriacă.

După 1717, vechilor locuitori li s-au alăturat familii de sârbi venite de la sud de Dunăre. Între 1735 - 1755 au sosit şi familii de olteni (bufeni). Au venit însă şi familii de ropmâni bănăţeni din diferite părţi ale Banatului. Mai târziu, localitatea s-a sârbizat într-o oarecare măsură, pe cale administrativă, după cum arată Cartea Funciară în care sunt schimbate numele româneşti în nume sârbeşti (ex: Badiul devine Badiulovici, Iancu - Ianculovici, Radu - Radulovici ş.a.m.d.).

În 1788 Şuşca a fost devastată de invazia turcească, pichetul grăniceresc a fost distrus. În 1800, când s-a înfiinţata Cartea Funciară, Şuşca avea 67 de case locuite, toate din lemn şi era comună de sine stătătoare. Nu avea biserică, aşa că depindea de biserica sârbească din Belobreşca iar serviciul religios era făcut împreună cu Belobreşca şi Divici. Nu existau poduri, iar drumul principal nu mergea pe lângă Dunăre ci peste deal. În 1860 a fost ridicată clădirea primăriei.

Datorită dependenţei de biserica sârbească, cu timpul românii s-au sârbizat în obiceiuri, iar despărţirea de biserica sârbească s-a făcut destul de greu. La 1896 Şuşca era încă dependentă de biserica sârbească din Belobreşca. Abia atunci fruntașii românilor au căzut la o înţelegere cu Belobreşca pentru desprinderea Şuşcăi şi s-a înfiinţat o capelă unde preot a fost Alexandru Blaşiu. Biserica s-a ridicat mai târziu, pe măsură ce s-au strâns fondurile necesare. Din donaţiile locuitorilor, dar şi cu sprijinul preotului Alexandru Blaşiu, care a donat 1.000 de coroane şi a familiei Mocioni, care a donat 300 de coroane, între 1911-1913 s-a construit biserica românească, fiind terminată în 1914. După un lung proces cu Belobreşca, biserica din Şuşca a recuperat partea sa din averea de acolo.

În perioada interbelică, Şuşca aparţinea plasei Moldova Nouă.

Satul Susca in Evul Mediu nu a fost mentionat de catre vreun istoric,dar inainte sa fie asezat pe malurile raului Susca unde se afla si astazi,satul a fost asezat pe Valea Tiganeasca la 800 m distanta de locul actual.

  In 1717 numele satului a fost mentionat ca fiind Sieska,sat cu doar 18 case,cateva familii  au venit din Iugoslavia,dar ei au fost romani,deoarece nu ne putem explica altfel topografia numelor romanesti ca:Raul Satului,Ogasul Mic,Valea Mare,Valea Mica,Ogasul Popii,Ogasul Nucilor,Izvorul Floricica,Fantana Porcului-unde in trecut aici se afla cuibul haiducilor.
"Bufenii" au venit în comuna pe la 1753- 1755. în 1800,Cartea Funduara prevedea 67 case locuite si ca toate au fost facute din lemn si ca satul a fost separat de Radimna si devenea un sat independent avand doar biserica comuna cu Belobresca si Divici.In aceste zile satul nu avea nici un pod chiar daca drumul spre Bazias a fost deschis nu pe langa Dunare ci peste deal deoarece drumul care mergea pe Lisa Poiana era dificil si amenintat de hoti.,A fost un pichet de graninceri, renovat dupa 1788, care era cladit din piatra si avea un comandant fruntas si 8 graniceri. Primaria comunei a fost în case cu numarul 38, în 1860 construindu-se alt local.
Din "Monografia Clisurii" din 1938 a rezultat ca Jiva Ianculovici a
condus comuna ca primar, timp de 24 de ani consecutiv.

  Nu avem nici o sursa ca a existat un alt sat inainte de 1717 sau o cetate si nimeni nu a gasit vreo moneda sau alte lucruri acolo.

  Se spune ca Moise Caramidarul ar fi gasit sub pamant o sabie lunga de 1,25 m si lata de 15 cm.Nu se stie sigur daca aceasta sabie este pastrata undeva si daca alte obiecte s-au mai gasit in zona.